A trecut o vreme de cand m-am aplecat ultima data asupra mea, ca sa ma vad ca tarana, apa si suflul care sunt.

M-am vazut intotdeauna ca pe o bucata de om. Luam cu mine aceeasi valiza oriunde as fi plecat. Realitatile pe care de la o varsta incepi sa le observi mi-au aratat ca pana si o coala de hartie are doua fete.

Ce-nseamna asta pentru omul care credeam ca sunt?

Las in urma o gaoace de forma unei Teodore mai mici, mai incatusate si mai fericite, o crusta de piatra din care m-am prelins, fluida, incolacindu-ma in jurul unui nimic tranzitoriu (acelasi nimic din care m-am nascut si care m-a gazduit pentru o scurta vreme in alte timpuri, mai naive), imbratisandu-mi prapastiile cum ai cuprinde cu ochii lumea dintre tine si lume, scurgandu-ma, ba nu, lasandu-ma moale sa cad precum praful peste mobile vechi si linisti de casa cu ferestre mari.

Au fost vremuri cand credeam cu tarie in nimicuri mari si stralucitoare, in jurul caruia mi=am plimbat existenta ca pe un caine strunit. Erau diminetile in care ma trezeam cu pumnii inclestati si cu buzele muscate.Cate semne am ales sa ignor atunci?

Au fost vremuri cand a ma preface ca sunt oarba era o alinare si un joc preferat in timpul treziei. Ce nu stiu nu-mi poate face rau; si nu stiam multe , inclusiv faptul ca acesta e unul din cliseele fals. Nu stiam mai multe decat imi propusesem sa stiu. Au fost vremuri meschine si serbede.

Au fost vremuri cand credeam ca am gasit ceea ce nu cautasem, dar ca mirabilul ceva era parte din mine si n-as mai fi putut pasi fara noul meu echilibru (cu care ma laudam celorlalte Teodore cu genunchii si coatele zdrelite).

Intrucatva am aflat ca echilibrele adevarate depind prea putin de toane sau conditii atmosferice, sau de orice altceva exterior mie. Nimic gasit in drum nu te intregeste si nu te face mai on, mai tu sau mai altul. Echilibrul adevarat se castiga. Si teodorele julite au ras si au ajutat-o si pe aceasta ultima victima a unei iluzii placute sa se ridice. Si-au mangaiat-o pe cap si-au dus-o la culcare. Si nu s-a mai trezit.

A urmat atata liniste incat locul nu mai suporta. Atata liniste incat timpul a inceput sa geama. Liniste, pentru ca n-avea cine striga "Teodora a murit, traiasca Teodora!". Liniste pentru ca, fara mine, lumea mea nu mai respira, nu mai fluiera, nu mai scrasneste din dinti.Nu o pot asemui decat linistii primordiale, golului mut care stia ca viata asteapta sa se nasca.

Si viata s-a nascut, in liniste, din liniste, nu haos, dintr-o nerabdare calma, dintr-o plictiseala respectuoasa fara de maretia nimicniciei.

In citadela de granit pe care am durat-o cu mainile inlauntrului meu rasuflarea se desfacea in aburi. Linistea insasi n-a capitulat, ci, in intelepciunea ei, a ales sa pluteasca suveran deasupra cuibului de cenusa.

Teodora n-a mai domnit peste lume, iar lumea s-a diriguit singura.